Născut în 1900, Mircea Cantacuzino a fost unul dintre cei patru copii din cea de-a doua căsătorie a lui Ion G. Cantacuzino (supranumit „Inginerul”) cu Maria Fălcoianu, ceilalţi fiind Ioana, născută în 1895, Despina, născută în 1901, şi Maria, născută în 1904.

Odată cu pierderea tragică a ambilor părinţi (Maria moare în 1907, iar Ion în 1911), orfanii au fost crescuţi de verişoara vitregă a tatălui lor, Elena Cantacuzino, soţia lui Gogu Cantacuzino, Ministrul de Finanţe. Fără factorul stabilizator al unei familii complete, orfanii au devenit autonomi şi independenţi. Cei patru copii s-au sprijinit unul pe celălalt şi între ei s-a format o legătură strânsă. 

Mircea Cantacuzino urmează cursurile de inginerie de la Colegiul Tehnic Charlottenburg, în Germania. Fluent în limba germană şi cunoscător al limbii engleze, Mircea era o persoană flamboiantă şi un bon viveur. De la echitaţie la curse de maşini, aceste îndeletniciri elegante ale unui stil de viaţă privilegiat i-au marcat drumul spre independenţă.

Era de aşteptat ca Mircea să se apuce de pilotaj. Un împătimit al curselor de maşini, aceasta a fost o evoluţie într-o lume de îndrăzneală şi exaltare. Era o perioadă când în România predomina atitudinea potrivit căreia celui ce îndrăzneşte i se cuvine izbânda. Industria aviatică era încă la început şi piloţii vremii erau, nu numai admiraţi pentru curajul lor, dar şi pentru spiritul de pionierat, nu numai în ceea ce-i privea pe ei înşişi, ci şi în sensul promovării unei atitudini pozitive faţă de ţară.

Așadar, Mircea înființează prima școală de aviație civilă din România în 1928, la numai 28 de ani. 

În mai 1928, împreună cu Octav Oculeanu achiziționează o avionetă Klemm pe care o aduc de la Böblingen, Germania, până la Pipera, realizând astfel primul raid de anvergură din istoria aviaţiei noastre sportive. La scurt timp după aceasta, Mircea Cantacuzino deschide prima şcoală civilă de pilotaj din România „…fără iniţiativa domnului Cantacuzino, nimeni nu s-ar fi găsit pentru a face ce a făcut domnia sa, iar azi încă, nici o mişcare aviatică în sensul turismului nu s-ar fi manifestat sub cerul ţării noastre. Căci mişcarea mai veche începută de Aeroclub prin avioneta „Potez” a principelui Bibescu şi aceea încă mai veche a Aeroclubului Albastru prin avioneta „Avia” proprietatea sa, s-au limitat la o singură persoană pentru un aeroclub şi la un cerc mult prea limitat şi în orice caz tot de zburători, pentru celălalt aeroclub”. Mircea Cantacuzino accidentează însă iremediabil avioneta și este nevoit să cumpere un alt aparat cu care, în data de 26 septembrie 1928, se reiau zborurile.

În 1930, Mircea Cantacuzino efectuează şi zboruri cu pasageri. Din păcate va pieri chiar într-un astfel de zbor, la 25 mai 1930, prăbuşindu-se pe şoseaua Otopeni – Băneasa. 

Presa vremii relatează: “Un grav accident de avion, căruia i-a căzut victimă inginerul Mircea Cantacuzino, a fost înregistrat aseară la orele 7.30 la Băneasa. La acea oră, ing. Mrcea Cantacuzino care este comisarul sportiv al Aeroclubului României şi director al şcolii de aviaţie particulară, făcea un zbor de agrement pe avionetasa, având ca pasageră pe d-na Colette G. Polizu-Micşuneşti. După ce evoluase deasupra Bănesei, se reîntorcea spre câmpul de aterizaj. O greşeală de pilotaj, l-a coborât prea jos, în dreptul cârciumei lui M. Mărculescu de pe şoseaua Otopeni-Băneasa şi când şi-a dat seama de greşeală, era prea târziu. Avioneta nu a mai putut fi repusă în funcţiune, prăbuşindu-se peste chioşcul cu grătarul cârciumei, sfărâmându-se complet”.

Domni;oara Colette G. Polizu-Micsunesti s-a ales numai cu câteva leziuni fără gravitate şi o spaimă lesne de închipuit.

În stare muribundă, ing. Mircea Cantacuzino a fost transportat la sanatoriu Antoniu, unde în cursul nopţii a încetat din viaţă. La 25 mai 1930, activitatea întemeietorului turismului aerian românesc ia sfârșit.  Acesta a reușit să antreneze 28 de elevi, 15 brevetați, 3 foști piloți militari reantrenați, totalizând 5746 de zboruri. Lasă în urmă o soţie şi un foarte tânăr fiu de 5 ani, Dan Cantacuzino.

Iniţial a fost înmormântat pe domeniul său de la Cornu, Prahova, şi apoi a fost mutat în cripta familiei din Cimitirul Bellu. 

Moştenirea şi viziunea sa, materializată în şcoala de aviaţie, a continuat cu sora sa, Ioana Cantacuzino, la manşă.